Mormântul Sfânt, sub umbra războiului: pustiu, soldați și ură
Momentul zero al creștinismului: pe o cruce înfiptă în stânca de deasupra Ierusalimului, Iisus Hristos se înălța la ceruri înconjurat de soldați. Era liniște și pustiu, așa cum arată apostolii, după ce templul se rupsese și cutremur mare zguduise locul. Astăzi, la Golgota e precum în Scriptură: soldații dau roată Mormântului Sfânt, cetatea e pustie. Dar nu a fost cutremur, e război.
„Salut! Eu sunt, am ajuns la Ierusalim. E de necrezut, nu e nimeni! E ca la noi, când ne bombardau”. În curtea goală a Sfântului Mormânt, din mijlocul Cetății Vechi a Ierusalimului, un sârb vorbește încet la telefon, dar ecoul, între zidurile înalte, se aude de departe. Își face cruci mari, pravoslavnice, până la dalele de piatră, ondulate de câți pași au călcat pe ele, ce lucesc în lumina puternică a soarelui. Zice să nu-i vine să creadă: la biserica lui Iisus nu sunt pelerini. Doar câțiva, să-i numeri pe degetele de la o mână. Și nu mai e decât o săptămână până la Paște.
Dinspre biserica cea mare – care adăpostește Golgota, Piatra Ungerii și Sfântul Mormânt – vine fum de tămâie, se aude imn. E timpul catolicilor să țină slujba. Mai spre seară vor urca pe stânca Golgotei și vor tămâia Mormântul ortodocșii. Așa e rânduiala aici, fiecare confesiune are ziua și ora sa de slujbă. Toți, în pace, sub privirea arabului bătrân care zace pe treptele de la intrare. Omul zice că e din familia celor care – din vechime – au primit sarcina să țină cheia Bisericii: în fiecare seară, vine să închidă porțile Sfântului Mormânt. „În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”, se aude sfârșit de cântare în sala veche. „Amin!”, șoptește moșul care nu este creștin. „Noi ne înțelegem. Noi, musulmanii și voi, creștinii”, zice paznicul cheii. Deodată, privirea i se întunecă, pune lacăt gurii: în curtea bisericii a apărut o duzină de soldați. Sunt strânși ciorchine mai spre peretele capelei Bisericii Copte. Un călugăr egiptean – cu scufia neagră pe care este cusută crucea – trece, fixează pavelele vechi, ocolește militarii și închide ușa capelei sale.
În pustiul locului, se aud acum doar vocile puternice ale soldaților care vorbesc în ebraică. Sunt uniforme pestrițe: kaki, verzi deschis, negre, cenușii – mai toate armele. Nu poartă – precum cei din afara Bisericii Mormântului Sfânt – automate grele sau aruncătoare. Au doar armament ușor. Câțiva dau o tură prin biserică, scotocesc cotloane. Bocanci grei bat cu răsunet pe lângă piatra pe care Isus a fost pus după ce a fost coborât de pe cruce. Pe braț, sunt ecusoane mari alb-albastre cu Steaua lui David. Cineva spune că sunt pregătirile de ordine publică pentru Paște. Militarii scotocesc după ascunzători. Dar nimeni nu are habar de motivul clar pentru care ostașii tropăie la locul crucificării lui Iisus.
sursa: https://jurnalul.ro/
