Mister în Gorj: apariția cu pălărie care a făcut un tânăr să abandoneze bicicleta și să fugă

Pe pagina de Facebook „Cronici Paranormale” apar frecvent mărturii care îi pun pe gânduri chiar și pe cei mai sceptici.

Sunt povești relatate de oameni obișnuiți, din sate și orașe din România, care spun că au trăit momente greu de explicat. Unele sunt simple întâmplări ciudate, altele par desprinse din legende sau din cele mai întunecate povești despre lucruri care apar… și dispar fără urmă.

Una dintre aceste relatări vine din județul Gorj și a fost povestită de un bărbat care spune că, în vara anului 2013, pe când era încă licean, a trăit o experiență care l-a urmărit mult timp după aceea.

Totul a început într-o seară aparent banală, când a plecat cu bicicleta să ducă niște căței abandonați lângă o fabrică din apropierea satului. Însă drumul spre podul de la marginea pădurii avea să se transforme într-o întâlnire pe care nu o poate explica nici astăzi.

Bărbatul spune că acolo, în liniștea serii, i-a ieșit în cale o siluetă ciudată – un bărbat cu pălărie, care nu părea deloc… un om obișnuit. Iar ceea ce s-a întâmplat în următoarele secunde l-a făcut să fugă îngrozit spre casă.

Redăm mai jos întreaga povestire:

„Diavolul cu pălărie a ieșit în cale – 2013, Gorj

În vara anului 2013 eram la liceu încă. Într-o seară au adus unii niște căței și i-au lăsat fix la noi la poartă. Erau mici, plângeau și se țineau după orice mișca. Tata, când i-a văzut, mi-a zis clar: „Ia-i și du-i în vale, lângă fabrică. Măcar acolo îi vede cineva, le mai dă de mâncare… că aici n-avem ce face.”

Era târziu, trecuse de ora nouă seara. Afară era cald, dar se lăsa întunericul ăla gros de vară, când începe să miroasă a praf și a iarbă. Am luat bicicleta, am băgat cățeii într-o sacoșă mai mare și i-am ținut cum am putut, să nu cadă. Plângeau încet și se zbăteau, dar eu mergeam mai repede, să termin și să mă întorc.

Am pornit pe drumul către fabrică. Pe acolo e mai pustiu seara, mai ales după ce treci de ultimele case. La un moment dat ajungi la pod. În zona aia e liniște, doar apa și pădurea care începe imediat, neagră, de parcă stă lipită de drum.

Când să trec podul, trece pe lângă mine o siluetă neagră, a unui bărbat cu pălărie. Nu i-am văzut fața deloc. Nu era ca un om pe care-l vezi normal… era ca o umbră, fără detalii, doar forma. Și culmea… eu, din mers, i-am dat „sărut mâna”, din reflex, așa cum faci prin sat când treci pe lângă un om mai în vârstă. Nici nu mi-am dat seama pe moment.

După o secundă mi-a picat fisa că nu mi-a răspuns. Nimic. Nici un gest, nici o privire, nimic. M-a luat un fior, din ăla care îți urcă pe ceafă. Am mai mers câțiva metri și m-am oprit. M-am întors încet, să văd totuși cine era… și atunci am văzut ceva ce n-o să uit.

Umbra aia s-a înălțat, parcă s-a lungit dintr-odată, cam pe la vreo doi metri, și dintr-un singur pas a trecut pe partea cealaltă a podului. N-a mers… n-a alergat… pur și simplu a fost acolo și, în clipa următoare, era dincolo. Apoi s-a pierdut în pădure, ca și cum a intrat în ea și s-a stins.

În momentul ăla mi s-au tăiat picioarele. Am aruncat bicicleta pe jos, am lăsat tot și am rupt-o la fugă înapoi spre casă, cu inima cât un pumn. Nici nu mai știam de mine, doar voiam să ajung sub lumină, la poartă, să văd oameni”.