Moartea prin suicid a unui medic rezident de 28 de ani de la Spitalul Universitar din București readuce în atenție o problemă despre care se vorbește tot mai mult, dar prea puțin în profunzime: presiunea psihică uriașă la care pot fi supuși medicii și responsabilitatea pe care o au spitalele pentru sănătatea mintală a propriilor angajați.
În acest context, medicul specialist psihiatru Maria-Mădălina Popa-Donoiu, din Târgu Jiu, atrage atenția că o asemenea tragedie nu trebuie transformată într-o explicație simplă și că, în cazul suicidului, aproape niciodată nu există o singură cauză.
„Nu știm ce a stat în spatele gestului său și cred că ar fi incorect să încercăm să îi construim noi, din exterior, o explicație”, spune medicul psihiatru, subliniind complexitatea fenomenului.
Potrivit informațiilor apărute în contextul tragediei, tânărul medic trecea printr-o perioadă extrem de dificilă, ambii săi părinți fiind bolnavi de cancer. Miercuri, în jurul prânzului, acesta ar fi ieșit din laboratorul de hematologie fără să le spună nimic colegilor, după care a urcat la etajul 14 al spitalului. Conducerea unității medicale a anunțat ulterior că medicul și-a pierdut viața prin suicid.
Pentru medicul psihiatru din Târgu Jiu, tragedia trebuie să fie și un punct de plecare pentru o discuție mult mai amplă despre felul în care este construit mediul de lucru din spitale.
„În medicină există încă, pe alocuri, o cultură a rezistenței”, afirmă Maria-Mădălina Popa-Donoiu, descriind mentalitatea potrivit căreia medicul trebuie să continue indiferent de cât de obosit, copleșit sau epuizat este.
„Ai gardă? Reziști. Ai dormit foarte puțin? Mergi mai departe. Ești copleșit? Și ceilalți sunt. Ți-e greu? Nu știai că medicina e grea când ai ales-o?”, exemplifică aceasta.
Problema, spune medicul, apare atunci când lucruri care nu ar trebui să fie considerate normale ajung să fie tratate ca o parte firească a profesiei.
În opinia sa, prevenția nu poate însemna doar sfaturi adresate individului, precum mai mult somn, sport, vacanțe sau dezvoltarea „rezilienței”. Uneori, spune medicul, trebuie analizat și sistemul în care oamenii muncesc.
Câte ore lucrează medicii? Au timp real de odihnă după gărzi? Există suficient personal? Pot spune că sunt epuizați fără să fie considerați slabi sau nepotriviți pentru meserie? Ce se întâmplă atunci când există umilire, bullying sau abuz de autoritate? Și, poate cel mai important, există un loc în care un medic să poată cere ajutor psihologic sau psihiatric în mod confidențial, fără teama că acest lucru îi va afecta cariera?
Sunt întrebări pe care Maria-Mădălina Popa-Donoiu consideră că spitalele trebuie să și le pună atunci când vorbesc despre prevenție.
Un astfel de sistem ar trebui să însemne, în opinia medicului, reguli clare împotriva hărțuirii, acces real și confidențial la servicii de sănătate mintală, personal instruit să recunoască semnele suferinței psihice și, mai ales, o cultură în care a spune „nu mai fac față” să nu fie asociat cu rușinea sau cu consecințe profesionale.
„Și poate cel mai important: să nu așteptăm ca omul aflat la limită să fie întotdeauna cel care ridică mâna și cere ajutor. Uneori nu o va face”, atrage atenția medicul psihiatru.
Există, de asemenea, oameni care continuă să meargă la serviciu, își fac treaba și par că funcționează normal, în timp ce suferința lor trece neobservată.
Medicul subliniază însă că burnoutul nu este sinonim cu depresia și nici nu poate reprezenta, de unul singur, o explicație pentru suicid. În același timp, condițiile în care oamenii muncesc pot contribui la protejarea sănătății mintale sau, dimpotrivă, la erodarea acesteia.
Iar în cazul spitalelor, concluzia transmisă de medicul psihiatru din Târgu Jiu este una care depășește tragedia unui singur om: atunci când vorbim despre siguranță într-un spital, nu ar trebui să ne gândim doar la pacienți.
„Ar trebui să îi includă și pe cei care îi îngrijesc”, spune Maria-Mădălina Popa-Donoiu.
