O femeie din România povestește experiența dramatică prin care a trecut după ce a sunat la 112, cu speranța că va fi salvată din mâinile agresorului. Cu ochiul tumefiat și plin de sânge, ea descrie cum a așteptat zadarnic echipajele de poliție, în timp ce bărbatul continua să o lovească, să o înjure și să-i repete că nimeni nu îl va opri. „Am crezut, am așteptat… dar n-a venit nimeni”, mărturisește victima.
A doua zi, plină de vânătăi și sângerând, femeia s-a prezentat singură la secția de poliție pentru a da declarație și a cere un ordin de protecție. Deși a prezentat probe clare ale violenței, i s-a spus doar că autoritățile „se vor ocupa”. Între timp, agresorul a plecat liniștit din țară, fără interdicții, fără mandat de arestare, fără consecințe.
„Justiția care ar trebui să mă apere e oarbă. Nu mă vede. Nu vede sângele, nu vede frica mea…”, spune femeia. Cuvintele ei devin un simbol al lipsei de reacție din partea instituțiilor statului.
În România, încă mor femei ucise de bărbații de lângă ele. Încă cer ajutor și nu sunt ascultate. Încă autoritățile închid ochii – până când e prea târziu. Femicidul nu este un „caz izolat”, ci un strigăt colectiv ignorat.
