Din Gaza la Gorj: povestea lui Karim, copilul refugiat care spune astăzi „sunt din Motru”

Karim s-a născut în Fâșia Gaza, un loc care pentru mulți înseamnă doar imagini de război și titluri tragice la televizor. Pentru el, Gaza a fost copilăria: casa, bunica, prietenii de joacă. Totul s-a schimbat într-o zi, când exploziile au înlocuit râsetele, iar frica a devenit o prezență zilnică.

Până la izbucnirea conflictului, Karim trăia o viață liniștită alături de părinți și cei patru frați. Apoi a început măcelul. Tatăl său a înțeles rapid că singura șansă de supraviețuire era fuga. Ca aproape două milioane de oameni din Fâșia Gaza, familia a fost nevoită să lase totul în urmă. Unii au ajuns în tabere improvizate, alții au plecat fără să știe exact unde vor ajunge.

Drumul familiei lui Karim s-a oprit, printr-un șir de întâmplări, în România, la Motru, în județul Gorj. Un oraș minier, dur, dar cu oameni care știu ce înseamnă greul.

Aici, tatăl lui Karim și-a deschis o mică shaormerie, a început să învețe limba română, să lege prietenii și să spere din nou. A simțit că acest loc ar putea deveni „acasă” și, rând pe rând, și-a adus întreaga familie.

Refugiul a avut însă un preț uriaș. Karim și-a pierdut bunica și cel mai bun prieten, ucis în război. Sunt pierderi care îl dor și astăzi, răni invizibile care nu se închid niciodată.

Cu toate acestea, la doar câțiva ani după ce a fugit din calea bombelor, Karim vorbește românește aproape fără greșeală, cu un ușor accent oltenesc, și spune cu mândrie: „Sunt Karim din Motru.”

„Am scris despre copilăria mea și despre amintirea unui prieten pierdut. Este o poveste tristă, pe care o pot spune doar în scris, pentru că mă emoționează”, mărturisește adolescentul.

Povestea lui este cea a unui copil care a crescut cu războiul la poartă, care și-a pierdut prietenii sub bombe, dar nu și capacitatea de a spera.
„Mai am prieteni, dar am pierdut foarte mulți. Am pierdut și oameni din familia mea în războiul din Gaza”, spune Karim, cu o maturitate care nu ar trebui să aparțină unui adolescent.

În România, salvarea lui a fost fotbalul. „Când am ajuns, nu știam limba română. Fotbalul m-a salvat. Așa mi-am făcut primii prieteni. Iar când am venit la liceu, la Colegiul Național George Coșbuc, nu m-am simțit niciodată străin.”

Sora lui mai mare, Farah, a absolvit același liceu cu media 10 și l-a încurajat să intre în școală cu inima deschisă. Colegii, la început rezervați, au devenit curioși, apoi prieteni.

„Ne-a povestit despre cultura, religia și obiceiurile lui. A învățat limba extraordinar de repede, mai bine decât mulți elevi de-ai noștri”, spune Maria Negrea, colegă de clasă.

Profesorii îl văd ca pe un exemplu. „El reprezintă un model pentru colegii lui”, afirmă Nicolae Negrea, director adjunct al Colegiului Național „George Coșbuc”.

Profesoara de filosofie, Constantina Negrea, a fost cea care l-a încurajat să-și scrie povestea, textul său fiind publicat într-o carte ce reunește cele mai bune creații ale elevilor.

Astăzi, Karim nu se mai vede trăind în altă parte.
„Pentru unii, Gaza e doar o știre la televizor. Pentru mine, e copilăria mea, familia mea, amintirea unui prieten pierdut. Pentru unii, refugiul e doar o categorie. Pentru mine, e o renaștere.”

Karim vrea să facă facultatea în România și, într-o zi, să întoarcă binele primit țării care l-a primit fără să-l întrebe de unde vine, ci doar cine este.