Comunitatea din Polovragi e în doliu profund, după moartea tragică a doi localnici – Tică Tucă (48 de ani) și Miticuță Chivu (34 de ani) – care au murit, marți, în timp ce reparau un camion. Cabina s-a prăbușit peste ei, iar impactul a fost fatal.
Dacă vestea tragediei a șocat întreaga zonă, noul moment care a zdruncinat sufletele tuturor este mesajul cutremurător publicat în urmă cu câteva ore pe pagina oficială a comunei Polovragi.
”Sunt zile în care timpul se oprește. Nu mai curge, nu mai are rost. Zile în care durerea e atât de adâncă, încât nici lacrimile nu mai pot ieși. Zile în care cerul cade peste sufletele celor rămași.
Polovragiul trăiește o astfel de zi. O zi în care doi oameni de o frumusețe rară, Tică Tucă, de 49 de ani, și Miticuță Chivu, de doar 34, au fost smulși dintre noi într-un accident cumplit, nedrept, de neînțeles.
E greu să găsești cuvinte atunci când niște vieți dispar așa, într-o clipă. Dar uneori, tăcerea e prea grea. Și trebuie spus:
Au fost oameni buni. Oameni adevărați. Cu palmele muncite și inimile pline. Cu respect, cu demnitate, cu dragoste pentru cei din jur.
Tică Tucă era mai mult decât un om al satului. Era un tată cu privirea caldă, un soț care-și purta familia în suflet, un om blajin, pe care toți îl știau și îl prețuiau. Pentru cei doi copii ai lui, lumea tocmai s-a schimbat pentru totdeauna. Pentru soția lui, timpul s-a sfărâmat în mii de bucăți.
Durerea este sfâșietoare și pentru sora lui, care i-a fost aproape întreaga viață, și pentru părinții lui, care trăiesc tragedia de necuprins a unui părinte ce-și îngroapă copilul. Nimic nu e mai greu. Nimic nu e mai nedrept.
Nu există durere mai cruntă decât să pierzi omul care ți-a fost tot.
Și nu există cuvinte destule pentru a alina o asemenea ruptură.
Dar, dragă familie a lui Tică, să știți că nu sunteți singuri. Întreaga comunitate vă poartă în inimă, cu un respect profund și o iubire nemărginită. Vom vorbi despre el cu blândețe. Vom păstra vie imaginea lui – pentru voi și pentru copiii lui.
Miticuță Chivu, la doar 34 de ani, era la început de drum. Cu speranță în suflet și lumina bunătății în privire. Un om care n-a cerut mult de la viață, dar care dădea din el cât putea. Cu un suflet curat, o inimă mare și o liniște care îi învăluia pe toți.
Mama lui, femeie puternică, trăiește acum cea mai grea suferință – pierderea fiului ei. Iar frații lui, legați prin sânge și copilărie, rămân cu inimile goale, cu dorul sfâșietor al celui care nu mai e, dar care va fi mereu acolo, în amintiri.
Pentru familia lui, pentru cei care l-au iubit, pierderea e o rană vie.
Dar dincolo de durere, rămâne o amintire care nu se va stinge niciodată.
Tatăl lui îl așteaptă acum dincolo. Poate că se regăsesc, acolo sus, și își zâmbesc.
Și poate că, undeva, Dumnezeu a privit în jos și a spus:
„Am nevoie de oameni buni aici, Sus.”
Și i-a luat. Dar nouă ne-a lăsat durerea. Și o mare, mare lipsă…
Poate că în clipa aceea, undeva între cer și pământ, Tică i-a întins mâna lui Miticuță și i-a zis:
„Hai, băiete, că nu merg singur…”
Și-au plecat împreună, în tăcerea lumii de dincolo, lăsând în urmă o liniște apăsătoare… dar și o iubire uriașă, pe care nicio moarte n-o poate șterge.
Drum lin, Tică.
Drum lin, Miticuță.
Dumnezeu să vă țină în brațele Lui, așa cum voi ați ținut cu grijă și iubire pe cei de jos.
Iar celor rămași în urmă – soție, copii, părinți, frați, surori, prieteni – le trimitem nu doar un gând. Ci o rugăciune. Și o promisiune:
Nu-i vom uita niciodată.
Vor trăi prin noi, prin poveștile noastre, prin lacrimile noastre, prin iubirea care nu moare.
Când oamenii buni pleacă, nu dispar.
Se mută în inimile noastre.
Acolo unde vor rămâne… pentru totdeauna!”
