
În curând va avea loc avanpremiera piesei „Singurătatea pietrelor” de Flavius Lucăcel, regizată de Gelu Badea, jucată pe scena Teatrului dramatic Elvira Godeanu din Târgu Jiu.
„Singurătatea pietrelor”, piesă cu doar trei personaje: Mama, Tatăl și Copilul, este cronica vieții unui copil autist. Fiecare dintre părinți acționează sau re-acționează diferit: tatăl e iritat, fără răbdare, în cele din urmă părăsindu-și familia, iar mama, e blândă și iubitoare, lucrând fără contenire la compunerea unei povești care-ar putea să aline nervii băiatului.
Personajul principal e copilul, un fel de geniu neînțeles deseori chiar și de propriii părinți. Monologurile lui interioare sunt de de cele mai multe ori poeme de o fragilă și emoționantă frumusețe: „Realitatea cu care mă hrănesc eu e densă ca o lespede nesfârșită. […] Eu sunt cel mai apropiat de umbra îngerului meu, mama. […] Realitatea cu care mă hrănesc eu e scufundată aproape permanent adânc în ființa mea. Mii de fire rupte, încercări epuizante. Niciodată când am vrut să spun căldura nu am ajuns până la voce. Nu am trecut niciodată mai departe de mine. Totul se înghesuie acolo, se cimentează, se uită. Uit. Ce nu pot spune zâmbesc, ce nu pot simți ocolesc. Nu e teamă. Astfel reușesc să nu fiu și mai complicat decât sunt. Umbra îngerului meu, mama, când dorm, e transparentă. Și atunci când e transparentă mă ia de mână și zburăm într-un loc unde nu e nevoie de realitate. Ce ne spunem, câte minuni ni se deschid în față, cum arată o umbră de înger fericit ținând o mână de copil în mâna ei, asta trebuie singuri să vă imaginați. Imaginați-vă!”
Copilul e un observator care decupează fragmente din propriile percepții. El nu reușește să articuleze cuvintele, să dea voce frământărilor. De aceea, tot ce trăiește se petrece în interior, după norme și legi speciale, norme și legi care construiesc o lume de o frumusețe tulburătoare, locuița de treimea pe care o dorește să fie indestructibilă: ,,Așa vom trăi mereu. Împreună. Mamă-tată-copil, tată-mamă-copil, copil-mamă-tată. Copil. Realitatea cu care mă hrănesc eu e nesfârșită”.