Ochii roșii din lanul de grâu: povestea moroiului din Telești, Gorj

În satele din Gorj, poveștile despre moroi nu sunt simple legende spuse la gura sobei, ci amintiri transmise din generație în generație, cu teamă și respect. Pentru cei care au trăit astfel de întâmplări, granița dintre lumea văzută și cea nevăzută a fost, uneori, tulburător de subțire.

În anii ’80–’90, când nopțile la sat erau luminate doar de lună, iar liniștea era spartă de pași pe ulițe și de zgomotul râului, astfel de întâlniri rămâneau adânc întipărite în memoria oamenilor.

Povestirea care urmează, publicată pe pagina „Cronici Paranormale”, vine din Telești, județul Gorj, și este relatată de un bărbat care a ascultat-o direct de la unchiul său, martor al unui episod greu de explicat. Este o mărturie despre frică, credință și despre una dintre cele mai temute apariții din folclorul oltenesc: moroiul.

Redăm mai jos povestea completă:

„Moroiul din Telești – 1980–1990, Telești, Gorj

Un unchi de-al meu, care în prezent are în jur de 40 de ani, mi-a povestit despre o întâlnire pe care a avut-o cu un moroi (așa se numesc strigoii în zona Olteniei), în anii 1980–1990, în satul Telești, județul Gorj.

Într-o seară, după ce a terminat treburile prin curte, s-a hotărât împreună cu străbunica lui (o femeie în vârstă de aproximativ 80 de ani, care locuia cu el) să meargă să ia o piatră pentru a o pune pe varza din butoi. Piatra o văzuseră mai demult lângă un lan de grâu. Era în jurul orei 20:00 când au plecat de acasă spre ulița aflată la câteva case distanță, uliță care ducea spre lanul de grâu unde se afla piatra.

După ce au coborât pe uliță, unchiul meu a rămas în drum, iar străbunica a intrat pe o potecă din lanul de grâu și a început să caute piatra. Așteptând-o în mijlocul uliței, unchiul meu a văzut un om care urca din vale, venind dinspre Bistrița (ulița făcea legătura cu râul Bistrița, care traversează satul Telești). Omul era îmbrăcat într-un costum negru și purta pe cap o pălărie neagră, foarte mare.

Văzând că se apropie, unchiul meu a strigat către străbunica sa:
— Mumă, vine un om din vale!

Aceasta i-a răspuns:
— Taci mă din gură, e nea Costică Rață (un om care nu avea fântână în curte și lua întotdeauna apă din Bistrița), aduce apă din Bistrița!

În momentul în care au vorbit aceste lucruri, omul s-a apropiat instantaneu de unchiul meu cu vreo 50 de metri. Ajuns lângă el, unchiul meu i-a spus politicos „Bună seara”. Omul a deschis gura, care era roșie, și a bolborosit ceva neînțeles. Atunci, unchiul meu a observat că ochii acelui moroi erau roșii și emanau o lumină puternică, asemănătoare unor lasere.

Moroiul a intrat în lanul de grâu după străbunică, iar aceasta a luat-o la fugă, l-a prins de mână pe unchiul meu, care încremenise de frică, și i-a spus:
— Fugi, că-i moroiu!

Au ajuns acasă în fugă, înlemniți de spaimă, iar a doua zi străbunicii i-a fost foarte rău. Tot unchiul meu mi-a povestit că, a doua zi, s-a întors în acel loc împreună cu câteva rude și că, pe o rază de aproximativ 10 metri, grâul era tăvălit, de parcă acolo ar fi fost priponit un cal”.